Protecția civilă în România a luat ființă în 1933, prin Decretul Regal nr. 468. Acesta aproba „Regulamentul de funcționare a Apărării Pasive contra atacurilor aeriene”, având ca scop „limitarea efectelor bombardamentelor aeriene asupra populației și resurselor teritoriului, fie asigurându-le protecția directă, fie micșorând eficacitatea atacurilor”.

Conceptul de protecție civilă se referă la ansamblul sistemelor, structurilor și resurselor gestionate de guverne și care sunt orientate spre protejarea populației non-combatante, în principal în caz de dezastre naturale și tehnologice. Această definiție este valabilă în special în arealul geografic al Uniunii Europene.

România a realizat, în 2004, un proces de reformă instituțională, reunind protecția civilă și pompierii militari într-o structură unitară – Inspectoratul General pentru Situații de Urgență, din cadrul Ministerului Afacerilor Interne.